Category Archives: Uncategorized

Entender el presente a partir del pasado. La peste negra y Covid-19

    En esta época de pandemia, muchos de nosotros estamos pasando por algo totalmente distinto de todo lo que nos hubieramos podido imaginar hace un año. Una pandemia, al menos para el habitante primermundista no es un evento recurrente que uno experimente a menudo y hasta puede pasar por la vida sin haber vivido algo semejante. Es por esta razón que muchas de las cosas que observamos en el nuevo día a día nos parezcan algo totalmente nuevo. El presente artículo (o más bien colección de pasajes comentados) trata de demostrar que no es en absoluto así, y que todo lo que estamos viviendo, desde el punto de vista de las acciones y dolencias humanas, como las reacciones de estas son algo natural y que generaciones anteriores ya las han experimentado.  Para ello utilizaré excesivamente pasajes del magnífico libro “El miedo en Occidente” del historiador francés Jean Delumeau, que tuve la suerte de leer durante la presente pandemia, en el cual se habla entre muchos otros temas de la peste negra, epidemia que desoló sobre todo el Occidente desde aproximadamente 1348 hasta 1720.

1. Incredulidad y negación 

Como quizás muchos de vosotros, cuando aparecieron los primeros casos de Covid-19 en Europa intenté quitarle importancia y decir que “esto es solo una gripe, ya pasará!” o hasta negarme: “No llegará por aquí cerca!”. A nuestra reacción se añade la de las autoridades, que fue más o menos parecida. Esta reacción ante el posible peligro, es un mecanismo defensivo que experimenté yo, vosotros y los antepasados occidentales que escucharon por primera vez la posible propagación de una epidemia. Escribe el historiador francés:

“Cuando aparece el peligro del contagio, al principio se intenta no verlo. Las crónicas relativas a las pestes hacen resaltar la frecuente negligencia de las autoridades cuando había que tomar las medidas que imponía la inminencia del peligro, aunque no deja de ser cierto qué, una vez desencadenado el mecanismo de defensa, los medios de protección fueron perfeccionándose en el curso de los siglos. En Italia, en 1348, cuando la epidemia se difunde a partir de los puertos -Génova, Venecia y Pisa-, Florencia es la única ciudad del interior que intenta protegerse contra el asaltante que se acerca. Las mismas inercias se repiten en Châlons-sur-Marne en junio de 1467, donde, a pesar del consejo del gobernador de Champagne, se niegan a interrumpir escuelas y sermones; en Burgos y en Valladolid, en 1599; en Milán, en 1630; en Nápoles, en 1656, y en Marsella, en 1720 -y esta enumeración no es exhaustiva-. Desde luego, a tal actitud se le encuentran justificaciones razonables; no se quería sembrar el pánico entre la población -de ahí las múltiples prohibiciones de manifestaciones de duelo al principio de las epidemias- y sobre todo no interrumpir las relaciones económicas con el exterior. Porque, para una ciudad, la cuarentena significaba dificultades de avituallamiento, hundimiento de los negocios, paro, desórdenes probables en la calle, etc. Mientras la epidemia no causara todavía más que un número limitado de muertos, podía esperarse que retrocediera por sí misma antes de haber asolado toda la ciudad. Pero más profundas que estas razones confesadas o confesables, existían desde luego motivaciones menos conscientes: el miedo legítimo de la peste conducía a retardar durante el máximo tiempo posible el momento en que habría que mirarla de cara. Médicos y autoridades trataban, pues, de engañarse a sí mismos. Tranquilizando a las poblaciones se tranquilizaban a sí mismos. En mayo y junio de 1599, mientras la peste reina más o menos por todas partes en el norte de España -cuando se trata de los demás no se tiene miedo a emplear el término exacto-, los médicos de Burgos y de Valladolid plantean diagnósticos lenificantes sobre los casos observados en sus ciudades: no es la peste propiamente hablando… es un mal común; se trata de fiebres tercianas y dobles, difteria, fiebres persistentes, punzadas en el costado, catarros, gotas y otros padecimientos semejantes… algunos han tenido bubones pero… que curan fácilmente.

Cuando una amenaza de contagio se dejaba sentir en el horizonte de una ciudad, las cosas, en el escalón del poder decisorio, ocurrían generalmente de la siguiente manera: las autoridades hacían examinar los casos sospechosos por médicos. Frecuentemente, éstos decretaban un diagnóstico tranquilizador, adelantándose de este modo al deseo del cuerpo municipal; pero si sus conclusiones eran pesimistas, se nombraba otros médicos o cirujanos para una contrainvestigación que no dejaba de disipar las primeras inquietudes. Ése es el escenario que puede verificarse en Milán en 1630 y en Marsella en 1720. Regidores y tribunales de salud buscaban, pues, cegarse a sí mismos para no darse cuenta de la ola ascendente del peligro, y la masa de gentes se comportaba como ellos, cosa que ha observado muy bien Manzoni a propósito de la epidemia de 1630 en Lombardia (!!!):
Ante las fatales nuevas que llegaban de los países infectados, de esos países que forman alrededor de (Milán) una línea’ semicircular, distante de algunos puntos apenas veinte millas, de otros solamente diez, ¿quién no creería en una emoción general, en precauciones presurosas, o al menos en una estéril inquietud? Y no obstante, si las memorias de la época concuerdan en un punto es en el de atestiguar que no hubo nada de eso. La carestía del año anterior, las exacciones de la soldadesca, los pesares de espíritu parecieron más que suficientes para explicar aquella mortandad. En las calles, en las tiendas, en las casas, se acogía con una sonrisa de incredulidad, con burlas, con un desprecio mezclado de cólera a todo el que aventuraba una palabra sobre el peligro, a todo el que hablaba de peste. La misma incredulidad, digamos mejor, la misma ceguera, la misma obstinación prevalecían en el Senado, en el Consejo de los decuriones, en todos los cuerpos de la magistratura.”

Toda esta incredulidad de cara al  Covid-19 lleva a que unos se nieguen totalmente a creer que el peligro de verdad existe. Es por esta razón que una discoteca de Sevilla, una vez declarado el estado de emergencia decidió hacer una fiesta nombrándola “Coronavirus party: contágiate con nosotros!”  Este tipo de comportamiento y muchos otros casos tampoco son nuevos. Lo mismo hicieron los parisinos en 1832 ante la noticia de una nueva epidemia de cólera que acababa de empezar:

“Como era el jueves de la tercera semana de cuaresma, como hacía un sol espléndido y un tiempo delicioso, los Parisinos se divertían con toda su jovialidad en los bulevares en los que incluso se vieron algunas máscaras que, parodiando el color enfermizo y la cara descompuesta, se burlaban del temor al cólera y de la enfermedad misma. Durante la noche de ese mismo día, los bailes públicos estuvieron más frecuentados que nunca: las risas más presuntuosas cubrían casi la ruidosa música; se animaban mucho con el chahut, danza más que equívoca; se engullía toda clase de helados y de bebidas frías cuando, de pronto, el más vivaracho de los arlequines sintió demasiado frío en las piernas, se quitó la máscara y descubrió ante el asombro de todo el mundo un rostro de un azul violáceo.”

“El nuevo coronavirus está fabricado en el laboratorio; se activa a través del 5G; los masones; Bill Gates; Nuevo Orden Mundial;” y os dejo a vosotros añadir todas las otras teorías de la conspiración que han salido a luz en estos tiempos. El mismo año de la cólera de Paris, el mismo autor comenta:

“En Lille, ese mismo año, la población lillense se negó a creer en la proximidad del cólera. Lo consideró al principio como un invento de la policía.”

2. Confinamiento, separación y dolor

Ya queremos taparnos los oídos cuando se nos habla de confinamiento. Hemos pasado tanto tiempo en casa sin salir que utilizamos cualquier razón para tomar un poco de aire fresco: aplaudir a las 8 de la tarde en el balcón, salir a hacer la compra, pasear al perro… El confinamiento y sus consecuencias también se vivieron en tiempos pasados como cuenta el mismo Delumeau:

“Todas las crónicas de la peste insisten también en la detención del comercio y del artesanado, el cierre de los almacenes, de las iglesias incluso, la prohibición de toda diversión, el vacío de calles y plazas, el silencio de los campanarios. […] Separados del resto del mundo, los habitantes se apartan unos de otros en el interior mismo de la ciudad maldita, temiendo contaminarse mutuamente. Se evita abrir las ventanas de la propia casa y bajar a la calle. Se esfuerzan por aguantar encerrados en casa con las reservas que han podido acumular. Si, a pesar de todo, hay que salir para comprar las cosas indispensables, se imponen las precauciones. Clientes y vendedores de artículos de primera necesidad sólo se saludan a distancia y ponen entre ellos el espacio de un ancho mostrador. En Milán, en 1630, algunos no se aventuran a la calle si no es armados de una pistola, gracias a la cual impondrán respeto a toda persona susceptible de estar contagiada. Los secuestros forzados se añaden al encierro voluntario para reforzar el vacío y el silencio de la ciudad. Porque muchos están bloqueados en su casa, declarada sospechosa y, a partir de entonces, vigilada por un guardián, claveteada o encadenada incluso. De este modo, en la ciudad sitiada por la peste, la presencia de los otros no es ya un consuelo. La agitación familiar de la calle, los ruidos cotidianos que ritmaban los trabajos y los días, el encuentro del vecino en el umbral de la puerta: todo eso ha desaparecido. D. Defoe constata con estupor esta “falta de comunicación entre los hombres” que caracteriza el tiempo de la peste. En Marsella, en 1720, un contemporáneo evoca así su ciudad muerta:
…Silencio general de las campanas… calma lúgubre… mientras en otro tiempo se oía de muy lejos cierto murmullo o un rumor confuso que impresionaba agradablemente los sentidos y’ que alegraba… no se alza ya el humo de las chimeneas sobre los tejados de las casas como si no viviera nadie…; todo está generalmente cerrado y prohibido. “

Muchos nos vimos afectados en nuestras relaciones familiares, sobre todo el hecho de no poder estar cerca de nuestros familiares. Suerte tienen los que se ven solo temporalmente separados de ellos. Desgracia es la de los que se han tenido que separar para siempre y de una manera más que dolorosa sin siquiera poder despedirse de un modo natural.

“No se sentían suspicaces de su vecino, de su amigo, de su huésped solamente: esos dulces nombres, esos tiernos vínculos de esposo, de padre, de hijo, de hermano, eran objeto de terror; y, cosa horrible e indigna de decir, la mesa doméstica, el lecho nupcial eran temidos como trampas, como lugares donde se escondía el veneno.
El prójimo es peligroso, sobre todo si la flecha de la peste ya le ha alcanzado; entonces, o bien se le encierra en su casa, o bien se le evacua a toda prisa hacia algún lazareto situado fuera de las murallas. ¡Qué diferencia con el trato reservado en tiempos normales a los enfermos, a quienes padres, médicos y curas rodean con sus diligentes cuidados! En período de epidemia, por el contrario, los parientes se apartan, los médicos no tocan a los contagiosos, o lo menos posible o con una varita, los cirujanos no operan si no es con guantes; los enfermeros dejan a la distancia del brazo del enfermo alimento, medicamentos y vendas. Todos los que se acercan a los pestíferos se rocían de vinagre, perfuman sus vestidos, llegado el caso llevan máscaras; cerca de ellos evitan tragar saliva o respirar por la boca. Los curas dan la absolución de lejos y distribuyen la comunión mediante una espátula de plata fijada a una varita que puede tener más de un metro. De este modo, las relaciones humanas han quedado totalmente alteradas: precisamente en el momento en que la necesidad de los otros se vuelve más imperiosa -y cuando, por regla general, se hacían cargo de vosotros- os abandonan. El tiempo de peste es el de la soledad forzada.

[…]

Por regla general, la enfermedad tiene sus ritos, que unen al paciente a su entorno; y la muerte obedece todavía más a una liturgia en la que se suceden el aseo fúnebre, la vela alrededor del difunto, la introducción en el ataúd y el entierro. Las lágrimas, las palabras en voz baja, la apelación a los recuerdos, el arreglo de la cámara mortuoria, las oraciones, la comitiva final, la presencia de los parientes y de los amigos: he ahí otros tantos elementos constitutivos de un rito de paso que debe desarrollarse en medio del orden y de la decencia. En período de peste, como en la guerra, el fin de los hombres se desarrollaba, por el contrario, en unas condiciones insostenibles de horror, de anarquía y de abandono de las costumbres más profundamente arraigadas en el inconsciente colectivo. Ante todo, era la abolición de la muerte personalizada. […] A partir de entonces ya no hay pompas fúnebres para los ricos, ni siquiera una ceremonia, modesta incluso, para los pobres. Nada de tañido fúnebre, nada de cirios alrededor de un féretro, ni de cantos, y frecuentemente ni siquiera una tumba individual. En el habitual curso de las cosas, la gente se las apaña para camuflar el aspecto horrible de la muerte gracias a un decorado y a unas ceremonias que son otros tantos maquillajes. El difunto conserva su respetabilidad. Es motivo de una especie de culto. En período de peste, por el contrario, habida cuenta de la creencia en los efluvios maléficos, lo importante es evacuar los cadáveres lo más de prisa posible. Se los desposita apresuradamente fuera de las casas, incluso se los baja por las ventanas con ayuda de unas cuerdas.” 

 

3. Los que se aprovechan

Desde papel higiénico vendido en el mercado negro hasta mascarillas de un único uso a sobreprecio: así es como saca provecho a la desgracia el desgraciado. A pesar de que ha habido muchas personas que hayan sacado un lado bueno durante este tiempo, ha habido también otras, que han buscado exclusivamente incrementar sus ingresos a costa de los desventurados. También se han escuchado casos de ladrones que se aprovechan de las personas mayores para hacerse con sus bienes económicos y materiales. Esto también es algo recurrente en las pestes pasadas, ya que el ser humano es el mismo en todas las épocas, tanto en las cosas buenas, como en las malas:

“A la cobardía de unos se añadía la inmoralidad cínica de algunos otros -verdaderos bandidos de despojos-, completamente seguros de la impunidad porque el habitual aparato represivo se había hundido. “Todos -escribe Boccaccio- tenían licencia para obrar a gusto de su capricho”. La mayor parte de las fechorías eran cometidas por aquellos que en Milán se denominaban los monatti. Este término designaba a los hombres que recogían los cadáveres de las casas, de las calles y de los lazaretos; que los acarreaban hacia las fosas y los enterraban; que conducían los enfermos a los lazaretos; que quemaban y purificaban los objetos infectados o sospechosos. Libres de toda vigilancia, algunos exigían rescates de aquellos que no querían ser llevados al hospital, se negaban a llevar los cadáveres ya en putrefacción a menos de una fuerte cantidad de dinero y saqueaban las casas en que entraban. Habiendo sido requisados, en Marsella, algunos forzados para cumplir en 1720 el oficio de “cuervos”, corrieron a cuenta suya toda clase de rumores siniestros: robaban impunemente en todas las casas a las que iban a recoger cuerpos muertos; para no volver dos veces a un mismo hogar, arrojaban a la carreta fúnebre los agonizantes junto con los cadáveres, etc. Finalmente, no había ciudad contaminada en la que no entraran en las casas falsos “cuervos” para saquearlas, al tiempo que en los alojamientos abandonados se cometían múltiples robos.”

 

4. Los que dan su vida

La lista de los que ya han muerto en la lucha de este coronavirus es demasiado larga, la mayoría son médicos que al no renunciar a su trabajo, se han expuesto voluntariamente para asegurar que otros sobrevivan y han pagado con sus propias vidas. No fue diferente en las otras edades:

“Frente a los saqueadores de muertos o de casas abandonadas y de aquellos -mucho más numerosos- que ceden simplemente al pánico, tenemos a los héroes, que dominan su miedo, y a aquellos a quienes su modo de vida (sobre todo en comunidades religiosas), su profesión o sus responsabilidades exponen al contagio y no se esconden. La Peste Negra se lleva a todos los agustinos de Avignon, a todos los franciscanos de Carcasona y de Marsella (en esta ciudad eran 150). En Magueole sólo quedan siete franciscanos, de 160; en Montpellier, siete de 140; en Santa-Maria-Novella, de Florencia, 72 de 150. Los conventos de esta orden en Siena, Pisa y Lucca, que cuentan con menos de cien hermanos, pierden, respectivamente, 49, 57 y 39. Los consejos municipales quedan diezmados en igual proporción. En Venecia, el 71 por 100 de los miembros del Consejo son arrebatados por la peste; en Montpellier, el 83 por 100; en Béziers, el 100 por 100; en Hamburgo, el 76 por 100. Los médicos son, evidentemente, alcanzados por la epidemia de modo especial (en Perpiñán, de ocho médicos, mueren los ocho en 1348), y también los notarios: en Orvieto murieron veinticuatro en el curso de la Peste Negra, y sólo se encuentran siete sustitutos para sucederles. Despiadada, la prueba aplasta a unos y exalta a los otros. Jean de Venette elogia a las religiosas Parísienses en 1348:

– Y las santas hermanas del Hôtel-Dieu, sin temor a la muerte, se entregaban hasta el fin a su tarea con la mayor dulzura y humildad; y en número considerable, muchas de las citadas hermanas, más de una vez renovadas a consecuencia de los vacíos de fa muerte, descansan, como se cree, piadosamente, en la paz de Cristo.-

Si durante la epidemia de 1599 los curas de Bilbao fueron poco animosos, en cambio en Burgos, en Valladolid y en Segovia, los religiosos estuvieron a la cabecera de los enfermos y administraron los sacramentos “con la mayor puntualidad”, con riesgo de su vida. En Milán, en 1575 y 1630, san Carlos Borromeo, y luego su sobrino Federigo, se negaron a abandonar la ciudad, a pesar de los consejos de su entorno. Recorrieron las calles, visitaron los lazaretos, consolaron a los apestados y alentaron a los que los asistían. En esa misma ciudad, en 1630, los capuchinos se comportaron de modo sublime. Un contemporáneo citado por apestados y alentaron a los que los asistían. En esa misma ciudad, en 1630, los capuchinos se comportaron de modo sublime. Un contemporáneo citado por Manzoni testimonia:
… Si esos padres no hubieran existido, la ciudad entera habría sido aniquilada; porque es cosa milagrosa que hayan podido, en un espacio tan corto de tiempo, prestar tantos servicios a la población, sobre todo si consideramos que no recibieron sino débiles socorros de la ciudad y que, con su sabiduría y su inteligencia, llegaron a mantener en el lazareto a tantos millares de infortunados.”

 

Notas para el futuro

En España, desde hace ya unos días, ya se han empezado a implementar las nuevas mesuras para el desconfinamiento. Esto supone que el coronavirus ya no representa una amenaza tan fuerte en nuestra sociedad y por tanto se permite que los que hemos estado este tiempo encerrados en nuestras casas podamos salir y pasar un tiempo limitado al aire libre. El hecho de que el nombre de fallecidos haya bajado no quiere decir que no pueda aparecer un nuevo brote. Recordemos: la peste negra duró del 1348 al 1720. No fue continua, sino que desaparecía y después de estar unos meses o años sin causar muertes, aparecía de nuevo y siempre era más terrible que la anterior. Quisiera que esto nos sirviera de advertencia y que en los próximos días seamos ciudadanos ejemplares en nuestras acciones.

Denis

 

b0e40decea90fbae0e404962c8ef277f

 

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Catedrale gotice, copiii din Africa și ipocrizia oamenilor

     Săptămâna trecută, sub privirile neputincioase ale întregii omeniri ardea Notre-Dame de Paris, piesă de bază al goticului francez și simbol splendid al evului mediu creștin. Încă nu începuse bine a arde și deja experții în istoria artei ne vorbeau printre lacrimi despre importanța minunii arhitectonice cu lux de amănunte. Ne arătau și un selfie de când au fost ei în capitala franceză și au imortalizat momentul alături de „biserica aia mare din povestea cu cocoșatu’”.

    După 24 de ore aceași experți aflau că niște oameni cu bani, din buzunarul propriu, au pus cap la cap 700 de milioane de Euro pentru restaurarea catedralei. Reacția a fost primită pozitiv în prima instanță, până ce alți experți au descoperit că „bine bă ca dau ăștia 700 de milioane pentru bucățile astea de piatră și moare copilu’n Africa de foame”. Atunci a început potopul: ba războiul din Yemen, ba familiile din Siria, ba copii morți de foame pe undeva prin Africa. Imagini dureroase, parcă pregătite dinainte pentru o situație în care biserica urma să fie implicată – pentru că totuși, avem nevoie de un țap ispășitor -.

     Gata! Experții în istoria și prezervarea artei au devenit peste noapte (defapt după două share-uri) experți în economie și mari filantropi. Nu mai conta că vorbeam despre patrimoniu cultural al umanității, monument arhitectonic fără egal și alte sintagme mari și pompoase învățate recent. „Cultura nu contează, dom’le, nici nu ține de cald și nici nu-ți dă de mâncare.” Pe lângă toate astea e vorba despre o clădire creștina. „Inchiziția, cruciadele, și toate alea; e oameni răi. Nu merită!” „Oamenii sunt răi, nu donează la copiii în nevoi, dar în schimb dăm pentru lucruri inutile.” „Sunt șocată ce ușor se strâng banii cand nu e vorba despre cauze umanitare…” et cetera.

     Câteva cuvinte doar. În primul rând, ce fac eu cu banul meu, pentru care am muncit eu, indiferent de valorile mele etice și morale, este EXCLUSIV treaba mea. Aici aș putea să mă opresc deja, pentru că nu mai e nevoie de alte argumente, dar totuși, hai să continuăm.

      Problema cea mare era că noi, în răutatea noastră dăm la catedrale și nu dăm pentru cauze umanitare. Haidem totuși să ne uităm la cifre. E vorba despre 700 de milioane de euro. Într-adevăr o sumă enormă dacă o comparăm cu veniturile unui om de rând care de-abia reușește să plătească o chirie, să mănânce o pâine și să treacă de la o lună la alta. Dacă o comparăm, însă, cu sumele donate cauzelor umanitare an de an, ne dăm seama că nu e chiar așa de mult, mai ales dacă ținem cont că e o situație neprevăzută. Aruncându-ne privirile peste statistica din anul 2018 în care se prezintă un top 10 al țărilor cu cele mai multe resurse donate pentru cauze umanitare, primul lucru pe care o să-l observăm e ca suma donată pentru Notre-Dame reprezintă mai puțin de 6% din totalul  de aproximativ 12.000 de milioane de dolari care s-a donat anul trecut și provine din doar 10 țări (statistica prezintă un top 10 al țărilor care au donat cel mai mult). Donațile anuale sunt enorme și totuși, problemele nu dispar. Poate ar trebui să începem să privim lucrurile din alte perspective, nu doar din cea a banilor, care rezolva probleme pe termen scurt și chiar agravează situația în anumite ocazii pe termen lung. Nu de mult timp citeam un articol prin care autorul prezenta cum occidentul, prin donațile de haine au distrus toată industria textilă din mii de locuri din Africa, afectând economia locală, ergo creând o nouă stare de sărăcie, chiar mai dură ca cea inițială.

     Sunt curios dacă cei care se plângeau de faptul că nu merg banii pentru cauze umanitare au donat în ultimul an vreun ban sau au ajutat într-un anumit fel persoanele în nevoi. În caz ca nu, vă pot face o ofertă pe care n-o puteți refuza! Cu câteva zile în urmă am vorbit cu una dintre persoanele care au grijă de orfelinatul din Kenya, unde am fost acum câțiva ani. Ca de fiecare dată când începe un nou trimestru este nevoie de bani pentru a trimite copiii la școală. Dacă vreți să ajutați, puteți să îmi scrieți un mesaj privat.

      Cu burta pe carte și cu mână în portofel!

Denis

 

 

SURSE:

 

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Nimeni printre străini. (I) Despre cum și-au bătut spaniolii joc de mine

     Emoții, nerăbdare, o gleznă luxată, ceva de scris și neprețuita mapă pe care scria UB – Universitat de Barcelona intr-o geantă de culoare verde militar pe umăr. Era prima mea zi de facultate. Loc misterios, inimaginabil. Cea mai lungă călătorie de 45 de minute cu trenul din viața mea. Știam că trebuie să cobor in Passeig de Gràcia și pe urmă „las’ că mă descurc eu”. Părea ireal. Mintea mea nu putea concepe destinația spre care mă îndreptam. Probabil era încă blocată de gustul amar al descurajărilor de care avusem parte în ultimii patru ani din partea celorlalți români. Totuși, simțeam dulceața unei răzbunări care nu-mi aparținea. Mă gândeam la mama. „Ți-aduci copiii aici ca să-și bată spaniolii joc de ei!” și alte reproșuri cu care era înțepată după ce luasem cu toții decizia să emigrăm păreau a fi false cu desăvârșire. Știam că era mândră de mine. Să mă vadă la facultate era dorința părinților din momentul în care am pășit pentru prima dată pe pământ iberic.

      “…propera parada – Passeig de Gràcia…” Eram în picioare cu mult înainte să se anunțe stația unde trebuia să cobor. Se deschid ușile trenului și ies. Era timpul pentru „las’ că mă descurc eu!” Problema: trei ieșiri diferite care duc în tot atâtea locuri, la fel de diferite. M-am descurcat. Sau cel puțin așa am crezut. După cinci minute de mers pe jos cu glezna luxată în direcția opusă, ajunsesem la o concluzie irevocabilă: mă pierdusem, exact așa cum ii șade bine studentului de anul 1 (după cum zicea cineva). Treizeci de minute mai târziu intram pe poarta celeia care urma să-mi devină alma mater. Vorbind de alma mater, eram student la filologie clasică. Nu știam pe-atunci cu ce se mănâncă filologia. Tot ce știam era că mă descurcam destul de binișor la latină. De greacă, dragostea mea posterioară, nici vorbă. Căzusem ca din cer, fără nici o îndrumare sau role model. Nu aveam nici cea mai mică idee despre aventura care urma să vină.

SONY DSC     Acesta era felul prin care spaniolii își băteau joc de mine: cineva care cu patru ani în urmă nu vorbea catalană sau spaniolă deloc, tocmai începea facultatea. Sprijinul primit din partea profesorilor, începând din clasa a9-a până în a12-a, care făceau echipă cu familia mea și încrederea pe care am primit-o din partea tuturor, a dat roade.

     Și de fratele meu și-au bătut joc. Cred că de-asta termină primul an la Facultatea de Informatică din Barcelona, nr. 1 la nivel național și top 20 în Europa la IT.

     La tot mai multă bătaie de joc!

 

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Colegu’ lui Dorel și scurta noastră prietenie

Vineri seara. Probabil obosit. Cel mai probabil obosită. Săptămână lungă la servici sau școală, dar faci un efort ca să mai ieși și tu din rutină și mergi cu băieții la un fotbal sau cu fetele la croșetat (sau ce-o face fetele când se-ntâlnesc numai ele) – who knows -.

Ajungi la teren cu mingea. Ajungi acasă la Gheorghina cu acele și lânuța. Vin toți. Vin toate. DAR, surpriză! Apare o persoană nouă pe care nu ai vazut-o până atunci. Un coleg de-a lui Dorel. Ești cu el în echipă și joacă destul de bine baiatu’, chiar dă câteva pase pe care le bagi frumos în poarta adversarului. Vorbiți așa, protocolar și din politețe. N-ai tu vreme și chef de făcut noi prieteni. Se sfârșește seara și toată lumea se-ntoarce acasă.

Trece weekendul. Înapoi la rutină. Pauza de masă. Intri instinctiv pe Facebook. Te uiți la notificări și vezi că ai un Friend Request. Nu s-a mai întâmplat de ceva timp. Pffff, colegu’ lui Dorel! Ce să fac: dau accept, mă fac că plouă? Dacă îl ignor și vineri ne vedem iar la fotbal și se uită ciudat la mine și se bagă în seamă? Offf, n-am chef să vorbesc cu el. Mai bine-i dau accept și așa evit orice contact incomod.

Trece săptămâna. Pauză de masă. Intri instinctiv pe Facebook și vezi un articol în care se face mișto de niște liberali care au călcat pe bec iarași cu ideile lor progresive. Dai elegant un share să râdă și vecinu’. DAR, surpriză! Notificare: colegu’ lui Dorel dă un react cu o față nervoasă. Huh, ciudat! După un timp, altă notificare! Comentariu de data asta: “bine k santeti voi destepti mai cu ideile voastre din evul mediu mai bine ai tacea”.

Colegu’ lui Dorel a făcut o greșeala și va plăti pentru scump ea cu un unfriend și un block.

În primul rând, nu suntem prieteni, prietene! Întotdeauna mi s-au părut ciudați oamenii care, fără să te cunoască, se bagă în seamă încercând a demonstra lumii întregi cât sunt ei de rotunzi și avansați față de tine. Pe lângă asta, mai sunt și obraznici și cochetează cu insulta directă la persoana-ți. Not nice, not nice!

Pe urmă, dacă aștepți un răspuns la un comentariu spus pe tonul acesta, poți să aștepți ad kalendas graecas. Nu-ți voi oferi timpul meu prețios pe care trebuie să-l investesc în tura asta de tetris, activitate foarte fructiferă.

În ultimul rând, unfriend-ul și block-ul sunt doar o exprimare diafană a regimului dictatorial impus de mine pe profilul MEU. Aici eu sunt legea. Dura lex, sed lex! 

Ne vedem vineri la fotbal!

 

Denis6a00d8341fd10e53ef01a3fce3b2a8970b-320wi

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Învierea blogului

Cu aproximativ o lună în urmă m-am întâlnit cu o cunoștință pe care nu o mai văzusem de ceva vreme. După două trei cuvinte, mă întreabă: „Cum mai merge blogul?” Raspunsul meu ajunse foarte concis și la subiect: „Care blog?”

Cam așa stă treaba cu mine și scrisul pe blog: îl iubesc așa de mult că am și uitat că există. Oficial, a trecut mai bine de un an jumate de când nu l-am mai vizitat. Acum, cu sosirea noului an, când toate lucrurile se fac noi, am decis să reînnoiesc jurămintele și să-i dau mai multă atenție. Sper să mă țină mai mult de două postări, așa rare cum or fi ele. Printre muncă, dizertații, proiecte, teste, corectări, podcast-uri, pregătiri de adulthood și alte treburi,voi încerca să scriu câteva idei ce-mi stau pe cap de ceva vreme și cred că merită împărtășite cu lumea-ntreagă. Pe de altă parte încerc să-mi spăl rușinea postărilor scrise pe aceeași blog cu câțiva ani în urmă. Rușine, ne-rușine, parcă-i totuși interesant să vezi evoluția ta ca om printr-un blog abandonat cu anii. În fine, hai că mă-nticcc3c7e6b911b2b03453be_5fc_c-postnd și voi ați venit aici pentru chestii mai interesante, precum evoluția vocalelor din latina clasică la limbile romanice.

Ne vedem data viitoare. Poate. Dacă nu mi-e prea lene să scriu și singura postare rămâne asta cu învierea. Poate-i defapt o-nmormântare. Vom vedea.

Denis

 

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Câteva probleme ale generației mele

     Ca oricare generație care a existat și va exista, generația mea, a noastră – the millennials – are probleme. Citind zilele trecute “Jurnal de scriitor” de Dostoievski am rămas impresionat de forma în care autorul analiza diferitele generații rusești pe care le-a văzut în apogeu și în decădere de-a lungul vieții lui, fiecare cu problemele ei. Precum el, deși fără nici o intenție de-a mă compara cu gigantul rus, am simțit o oarecare responsabilitate de-a face o autocritică a generației din care fac parte încercând totodată să înșir pe scurt câteva dintre problemele cele mai clare pe care le avem. Mulți ar putea să-mi reproșeze o poziție de om în vârstă care nu încetează să ne aducă aminte că “pe vremea mea…” și “tinerii din ziua de astăzi…”. Îi invit să o facă, dar în același timp să reflecte asupra ideilor pe care le voi prezenta.

     Nimeni nu poate nega faptul că suntem prima generație din istoria umanității care are acces la o cantitate așa mare de informație într-un timp atât de scurt: un click, un e-mail la un specialist sau o vizită la biblioteca publică de peste drum. Aceasta e peste tot, dar mai ales pe internet, unde găsim ziare, cărți și chiar manuscrise scanate, colecții gratuite de cărți, etc. Problema pe care o avem este chiar aceasta! Din așa mult belșug nici nu știm de unde să alegem și am intrat parcă într-un fel de confuzie bolnăvicioasă. Acest fapt deschide nenumărate porți indivizilor cu o aviditate de manipulare dezgustătoare, care nu întârzie să profite de situație. Ne informăm direct de pe Facebook cu idei gata gândite de alții, majoritatea de proastă calitate și false, de pe site-uri cu nume și origini dubioase (e.g. Extratereștrii Printre Noi, conspiratii.ro) care ne fac să mușcăm momeala click-bait-urilor și ne dau o senzație de pseudo-intelectualitate. Ne batem cu pumnul în piept că nu ne vaccinăm copiii, devenind automat doctori, până ce ne mor pruncii de difterie și meningită; suntem capabili să discutăm la nesfârșit că limba română nu e de origine latină, ci limba latină e o limbă românească, devenind lingviști, istorici și filologi după un articol citit și un filmuleț văzut.  – Ce lux! Nu mai avem nevoie de facultăți și masterate! – “Păi stai puțin,” ar spune unii “și celelalte generații au fost manipulate la fel!” Nimic mai adevărat! Dar între contextul în care au trăit ei și cel în care trăim noi există o diferență de la cer la pământ! Felul în care putem verifica informația și sursa ei: câteva click-uri în locul potrivit, nu se poate compara cu eforturile magnifice care trebuiau făcute înainte. Pe lângă culpa proprie, nu pot să nu privesc și spre sistemul de învățământ, care parcă se luptă tot mai mult să scoată materiile de profil uman și să ne îndrepte tot mai mult spre științific, în loc să caute un echilibru a celor două. Filosofia și celelalte materii care ne învață să gândim și să cunoaștem obiectivitatea și subiectivitatea se fac doar ca să fie făcute, iar noi ne luăm ideile de tip fast-food de la alții. Tindem spre reducționism, iar sentimente precum plăcerea, ura, dragostea le reducem la un set de reacții chimice care se produc înăuntrul nostru. Îmi place enorm de mult o replică a lui Robin Williams din filmul “Dead Poets Society”: “…And medicine, law, business, engineering, these are noble pursuits and necessary to sustain life. But poetry, beauty, romance, love, these are what we stay alive for.

       Nu ne-a învâțat nimeni să gândim, iar de la asta pornesc toate problemele.

     În 2015 se deschidea în București librăria Cărturești, una din cele mai spectaculoase pe care le-am văzut. M-am bucurat să văd că în România noastră se deschide un loc cultural atât de frumos. Puțin mi-a durat bucuria când am aflat că librăria își câștigă existența din vinderea de ceaiuri, căni și alte cadouri. Apoi am primit și explicația: România este țara care citește cel mai puțin din toată Europa!

     Nu ne place să citim, ne plictisește, ne adoarme. Câteodata mai facem un efort și ne spălăm vina cu autori pseudo-intelectuali, sofiști care ne spun ce vrem să auzim, idei goale, repetitive, care sună frumos, mângâietoare de urechi, de pus pe Facebook, iar apoi lăsăm literatura, în orice formă ar fi ea, pe raft la mila prafului.

     Începem o facultate, fiecare pe profilul lui: medicină, artă, drept, litere, inginerie… Și în loc să ne deschidem mai mult mințile, parcă tot mai mult ni le închidem, de data aceasta concentrându-ne doar pe ceea ce ne interesează. O problemă pe care o observ tot mai des este desconsiderarea unor profile față de celelalte. Majoritatea celor din domeniul științific și stiințific-social, deodată cu intrarea la facultate nutresc un anumit dispreț către cei din domeniul artistic și uman, considerând dedicația lor mai nobilă decât a acelora care își dedică timpul “lucrurilor inutile”. Cei din tabăra ofensată răspund cu aceeași monedă de multe ori, iar aceasta produce o ruptură și un dispreț reciproc. Celor din prima tabără le recomand să citească mai multe clasice literare, iar celorlalți, înainte să zâmbească răzbunător, le readuc aminte că la intrarea Academiei lui Platon scria “ἀγεωμέτρητος μὴ εἰσίτω” (să nu intre cine nu știe geometrie!).

     Să spui că ești ateu e foarte cool, majoritatea o să te placă și rareori va trebui să dai vreo explicație despre convingerile tale atee. Problema în această situație este că majoritatea sunt pseudo-atei, ignoranți ai religiei, îmbrăcați în haina ateismului pentru a fi lăsați în pace. Iar atunci când sunt invitați să participe într-o dezbatere cu tematică religioasă, în caz că li se aduce un argument pe care nu-l pot contraataca din cauza necunoașterii lor, cel mai comfortabil este să-l batjocorească pe oponent, pentru că știu că majoritatea, la fel de ignorantă ca ei, va râde și va uita că nu au știut să aducă un argument valid. Teoria Big-Bang-ului, Evoluția Darwinistă și alte subiecte de temă științifică sunt argumente aduse mereu împotriva teiștilor. Problema nu este asta, ci faptul că un număr foarte mic dintre atei sunt capabili să le explice în profunzime. Pe lângă asta se adaugă și lectura minimă sau inexistentă a cărților de căpătâi a celor mai mari religii ale lumii. Fapt ce face orice dezbatere de temă religioasă ridicolă: nu poți afirma că Biblia, Coranul sau Torah  greșesc daca nu ai citit textele lor. Lipsa de cunoaștere a ateilor este de multe ori mai profundă decât a credincioșilor, cărora li se cred superiori. Aceasta o putem vedea în numărul ridicat de atei care cred mituri precum distrugerea cauzată de creștini a documentelor și a bibliotecii din Alexandria, care ar fi presupus o avansare de cel puțin 500 de ani in știință,  inexistența istorică a lui Isus Hristos și alte subiecte prin care încearcă să-i facă pe creștini să se simtă incomod. Împotriva acestor idei false promovate în cercurile ateiste recomand blogul History for Atheistscreat de un ateu care încearcă să corecteze activismul ateist de proastă calitate.

     Cu aproximativ patru luni în urmă, după o oră de greacă cu clasa a11-a în liceul unde predam atunci, la ieșirea din școală mă întâmpină secretara, o doamnă simpatică în jur de 60 de ani, care îmi readucea aminte cât de mult se bucură să vadă tineri încă interesați de limbile clasice, atât de respectate pe vremea când încă mergea ea la școală. După câteva momente incomode începu să-mi spună că ce o deranjează cel mai mult este faptul că nu se mai face religie cum trebuie în scoală, recunoscând în același timp că ea nu este credincioasă. Surprins fiind de această remarcă, întrucât cunosc ateismul profund al catalanilor, am devenit curios dintr-o dată. “Tinerii ăștia merg într-un muzeu și nu înțeleg 90% din arta pe care o văd. În maxim 30 de ani muzeele o să fie goale. De ce să meargă lumea dacă nu înțelege nimic? Nu-i interesează faptul că Europa, continentul unde trăim are bazele puse pe creștinism. Toată ziua doar pe telefon și pe internet stau…”. În parte avea dreptate. Sunt curios câți suntem capabili să vedem David a lui Michelangelo și să ne ducă gândul la istoria din spatele sculpturii.

     Ne credem cei mai înțelepți, credem că le știm pe toate fără să știm nimic. “Stai că-ți spun eu cum e defapt!” Ceea ce l-a făcut pe Socrate să accepte profeția oracolului care spunea că este cel mai înțelept dintre toți oameni a fost faptul că, spre diferența celorlalți, era singurul care recunoștea că nu știa nimic. Ce mare deosebire între el și noi, care ne dăm cu opinia despre politică, sport, știință și multe altele când defapt avem cunoștințe minime. Revin din nou la ideea cititului. Dacă am citi mai mult ne-am da seama, precum Socrate, că tot ce știm este echivalent cu nimic și fiecare carte citită ne apropie mai mult de această idee.

     Bunicii noștri, al2-lea război mondial și comunismul lui Gherghiu-Dej; părinții noștri, comunismul lui Ceușescu și revoluția. Puțini dintre noi am apucat ultimele momente ale comunismului și poate chiar și atunci eram mici și nu înțelegeam ce se întâmplă. De ce nu mă îndoiesc este de faptul că generația noastră are în ea sânge de protestatar, nu ne e frică să ieșim în stradă. Poate la asta contribuie și faptul că riscul pe care ni-l asumăm  este minim, nu vom ajunge în închisoare, în camere de tortură. Dar totuși și alte nații sunt în aceeași situație și nu profită de această libertate. În ceea ce privește protestele nu cred că ni se poate reproșa ceva și am demonstrat-o în diferite ocazii, ajungând pe primele pagini a celor mai mari ziare ale lumii. Problema nu este aceasta, ci faptul că de multe ori, din prea mult zel ne unim unor mișcări sociale pervertindu-le prin însuși prezența noastră în ele, ajungând de multe ori, atât noi cât și acestea la limita absurdului și chiar al prostiei, tot datorită ignoranței. Printre acestea se enumeră anumite mișcări feministe, LGBTQ+, pro-life, pro-choice, etc. În cele mai multe cazuri ne găsim plăcerea într-o victimizare dusă la extrem, atât în ce ne privește pe noi cât și colectivul pe care-l protejăm. E de ajuns o singură remarcă la adresa femeilor, oricât de nevinovată ar fi ea, încât să fii numit misogin; dacă îi spui prost cuiva care face parte din colectivul LGBTQ+ ești automat numit homofob; când poate persoana aceea este chiar proastă, indiferent dacă face parte din LGBTQ+ sau nu.

     Acestea sunt câteva dintre problemele pe care am observat că generația noastră le are la nivel general. Asta nu înseamnă că nu sunt printre noi cititori și oameni care se informează din surse sigure, nici că nu avem studenți care se respectă reciproc, nici că nu avem atei și creștini cu carte care știu să aibă o dezbatere pacifică și respectuoasă, nici că nu avem tineri cu un nivel de smerenie la fel de înalt ca cel al cunoașterii lor și nici faptul că sunt oameni care indiferent de grupul pe care-l îl apără, aduc o lumină acolo unde se află.

     Cu toții avem greșeli și probleme. Depinde de noi cât de mult ne zbatem să le corectăm.

 

Denis

Leave a comment

Filed under Uncategorized

The journal of an average reader – Epilogue

     It’s been four days since I ended my “reading week”, and even if I wanted to write the epilogue right after it finished, in the end, I preferred to let some days pass and see the effects that it had on me, and I have to say that a week of reading can change many things. In these seven days, I went through a big variation of books written in very different historical and political situations that somehow came together as one. We talked about war, love, disappointment, greed, tragedy, etc. This week only helped me to make a big step further in something that I understand every day more. It’s exactly what Socrates said: ἓν οἶδα ὅτι οὐδὲν οἶδα – I know that I know nothing. The more I read, the more I realize how limited my knowledge can be, and that I know nothing. I find interesting how in the past years I thought that I knew something and that I didn’t need to read that much, but when I decided”OK, let’s read and know more”, all that myth fell down: I knew nothing and every read page is a step closer to the Socratic idea.

    The benefits of this special reading week could be felt right away. Without even realizing I created a reading routine in my everyday life, which I consider so healthy, especially now at the beginning of the summer, when the everyday routine is heavily altered and sometimes takes long weeks to put together. I feel the need to read more and more, and this need cuts some hours of my sleep as during the day I am working hard on a Romanian translation of the first book of Herodotus (my first work as a classical philologist), which I hope that in the near future I will publish. I also became more eager to write here on my blog, which in the following days and weeks I will do as often as I can. I have some interesting subjects to talk about. What I found really interesting and helpful was the fact of writing at the end of every day a short summary of what I read. This really made me pay more attention at what I was reading, taking notes every now and then of things I found interesting to talk about.

     Do I recommend a week of reading? Absolutely yes, if you have the time to do it.

f291a8b7-43cb-45dc-af71-2199c8784a84

All the books I had in my hands this week

 

 

3 Comments

Filed under Uncategorized