Monthly Archives: November 2020

Grigore din Nazianz, Homer și Iulian cel „glorios”(?)

            În anul 1862, Migne publica volumul XXXVII din Patrologia Graeca, al treilea dintr-un total de patru în care se compila opera lui Grigore din Nazianz. La sfârșitul acestuia se găsește, ignorată de lume și părăsită, sectio II din carminum liber II sub numele de Poemata quae spectant ad alios. Zic ignorată și părăsită deoarece teologic nu aduce nimic nou, iar admiratorii poeziei lui preferă de obicei alte exemple mai potrivite probabil care demonstrează că acesta își merită într-adevăr numele de „poet”. Sau cel puțin așa pare la o primă privire. Examinând lucrurile mai atent, acestea stau, însă, destul de diferit. În primul rând, cititorul se află față în față cu șapte epistole scrise în vers (poetische Briefe – după Keydell în 1951), lucru destul de inedit în literatura greacă. În al doilea rând, influența homerică și clasică este prezentă în fiecare vers și incontestabilă: toate cele șapte epistole poetice sunt scrise în hexametrii, imposibil să nu dai peste un hapax homeric, genitive în -οιο la tot pasul, precum și multe alte ionisme: toate dovadă a vastei cunoștințe ale teologului din Nazianz în materie de poezie greacă. Nu degeaba zicea J. Pelikan „…orice student care are nenorocul de a învăța greaca Noului Testament fără a fi studiat mai întâi greaca clasică va fi nepregătit să facă față subtilităților și dificultăților limbii Capadocienilor.”

            Astăzi, pe scurt, aș vrea să mă opresc asupra unui vers care inițial nu pare a avea nimic special, dar în momentul în care se ia în considerare tot bagajul poetic a lui Grigore devine aproape ilar, întrucât e puțin probabil ca destinatarul epistolei să-și fi dat seama ce se ascunde în spatele lui. Grigore începe versul 5 din carm. II.2.2. Πρὸς Ἰουλιανόν (către Iulian) în felul următor.

 Σοὶ δὲ Θεὸς χείρεσσι φόρων ἐνέθηκε τάλαντον, (4)

  Κύδιμ’ Ἰουλιανὲ, ὡς τοπάροιθε δίκης. (5)

            Înainte de-a explica contextul epistolei, vreau să vă liniștesc: nu e vorba de împăratul Iulian (apostatul), ci de un altul, care apare în mai multe scrieri ale lui Grigore, iar în Oratio XIX apare sub numele de ἐξισωτής, un paraequator, un funcționar al imperiului care se ocupa de impozite.

            Prin 373/374 aproximativ, biserica din Nazianz împreună cu toată regiunea se văzu afectată grav după impunerea unor impozite grele asupra lor din motive neștiute. Pentru a ameliora situația, Grigore i se adresează lui Iulian prin cel puțin două discursuri și trei epistole, iar în 374, ca un ultim recurs, îi scrie această epistolă poetică. Teologul îi atrage atenția că prin pedeapsa impusă Nazianzului, valetudinarium-ul (o formă inițială a spitalelor) orașului e afectat, iar săracii și bolnavii care depind de acesta plătesc chiar cu viața.

            Înapoi la versul 5, Grigore folosește un adjectiv cu totul neobișnuit pentru secolul IV d. C. sau mai bine zis, neobișnuit în ultima mie de ani. κύδιμος e un adjectiv arhaic, găsit în Homer, Hesiod, iar cel mai recent în Pindar și înseamnă „glorios”, „ilustru”. E sinonim cu ἔνδοξος, mult mai prolific atât printre autorii clasici cât și printre cei mai recenți. Folosirea acestuia, cel puțin în acest vers, cred eu, merge mai departe de dorința poetului de-a da epistolei un ton solemn prin arhaism, cum se întâmplă în alte cazuri. Am putea întreba „cine e κύδιμος?” și „ce legătură are aceasta cu Iulian?” O privire rapidă peste imnul homeric adresat lui Hermes clarifică situația, iar Theogonia și Odiseea pun și mai accentuat punctul pe i. Hermes e κύδιμος, iar legătura lui Iulian cu acesta o găsim în Odiseea, unde vedem un Hermes ψυχοπομπóς, un conducător a sufletelor celor morți spre Hades. Iulian, datorită impozitelor impuse și a stării în care se află valetudinarium-ul din Nazianz din cauza acestora, se transformă într-un fel de ψυχοπομπóς, un agent al morții care facilitează fără milă trecerea de la viață la moarte a acelora care depind de servicile spitalului.

            Să fi fost într-adevăr aceasta intenția lui Grigore, să-l aduleze pe Iulian pe față în timp ce pe la spate îl numește „ucigaș”? Motive reale pentru a-l numi „ilustru” sau „glorios” avea puține. Motive pentru a-l numi „ucigaș”, multe. Nu putem ști exact, dar ținând cont de faptul că acesta era capabil de-a „descrie pe cineva în limbajul lui Homer facând aluzie la Odiseea fără a cita un vers anume” tind să cred că da sau că cel puțin i-a trecut aceasta prin minte.

Denis


*Ambele pasaje citate sunt din „Creștinismul și cultura clasică” de Jaroslav Pelikan, ediție publicată de editura Doxologia

Leave a comment

Filed under Uncategorized