Monthly Archives: April 2019

Catedrale gotice, copiii din Africa și ipocrizia oamenilor

     Săptămâna trecută, sub privirile neputincioase ale întregii omeniri ardea Notre-Dame de Paris, piesă de bază al goticului francez și simbol splendid al evului mediu creștin. Încă nu începuse bine a arde și deja experții în istoria artei ne vorbeau printre lacrimi despre importanța minunii arhitectonice cu lux de amănunte. Ne arătau și un selfie de când au fost ei în capitala franceză și au imortalizat momentul alături de „biserica aia mare din povestea cu cocoșatu’”.

    După 24 de ore aceași experți aflau că niște oameni cu bani, din buzunarul propriu, au pus cap la cap 700 de milioane de Euro pentru restaurarea catedralei. Reacția a fost primită pozitiv în prima instanță, până ce alți experți au descoperit că „bine bă ca dau ăștia 700 de milioane pentru bucățile astea de piatră și moare copilu’n Africa de foame”. Atunci a început potopul: ba războiul din Yemen, ba familiile din Siria, ba copii morți de foame pe undeva prin Africa. Imagini dureroase, parcă pregătite dinainte pentru o situație în care biserica urma să fie implicată – pentru că totuși, avem nevoie de un țap ispășitor -.

     Gata! Experții în istoria și prezervarea artei au devenit peste noapte (defapt după două share-uri) experți în economie și mari filantropi. Nu mai conta că vorbeam despre patrimoniu cultural al umanității, monument arhitectonic fără egal și alte sintagme mari și pompoase învățate recent. „Cultura nu contează, dom’le, nici nu ține de cald și nici nu-ți dă de mâncare.” Pe lângă toate astea e vorba despre o clădire creștina. „Inchiziția, cruciadele, și toate alea; e oameni răi. Nu merită!” „Oamenii sunt răi, nu donează la copiii în nevoi, dar în schimb dăm pentru lucruri inutile.” „Sunt șocată ce ușor se strâng banii cand nu e vorba despre cauze umanitare…” et cetera.

     Câteva cuvinte doar. În primul rând, ce fac eu cu banul meu, pentru care am muncit eu, indiferent de valorile mele etice și morale, este EXCLUSIV treaba mea. Aici aș putea să mă opresc deja, pentru că nu mai e nevoie de alte argumente, dar totuși, hai să continuăm.

      Problema cea mare era că noi, în răutatea noastră dăm la catedrale și nu dăm pentru cauze umanitare. Haidem totuși să ne uităm la cifre. E vorba despre 700 de milioane de euro. Într-adevăr o sumă enormă dacă o comparăm cu veniturile unui om de rând care de-abia reușește să plătească o chirie, să mănânce o pâine și să treacă de la o lună la alta. Dacă o comparăm, însă, cu sumele donate cauzelor umanitare an de an, ne dăm seama că nu e chiar așa de mult, mai ales dacă ținem cont că e o situație neprevăzută. Aruncându-ne privirile peste statistica din anul 2018 în care se prezintă un top 10 al țărilor cu cele mai multe resurse donate pentru cauze umanitare, primul lucru pe care o să-l observăm e ca suma donată pentru Notre-Dame reprezintă mai puțin de 6% din totalul  de aproximativ 12.000 de milioane de dolari care s-a donat anul trecut și provine din doar 10 țări (statistica prezintă un top 10 al țărilor care au donat cel mai mult). Donațile anuale sunt enorme și totuși, problemele nu dispar. Poate ar trebui să începem să privim lucrurile din alte perspective, nu doar din cea a banilor, care rezolva probleme pe termen scurt și chiar agravează situația în anumite ocazii pe termen lung. Nu de mult timp citeam un articol prin care autorul prezenta cum occidentul, prin donațile de haine au distrus toată industria textilă din mii de locuri din Africa, afectând economia locală, ergo creând o nouă stare de sărăcie, chiar mai dură ca cea inițială.

     Sunt curios dacă cei care se plângeau de faptul că nu merg banii pentru cauze umanitare au donat în ultimul an vreun ban sau au ajutat într-un anumit fel persoanele în nevoi. În caz ca nu, vă pot face o ofertă pe care n-o puteți refuza! Cu câteva zile în urmă am vorbit cu una dintre persoanele care au grijă de orfelinatul din Kenya, unde am fost acum câțiva ani. Ca de fiecare dată când începe un nou trimestru este nevoie de bani pentru a trimite copiii la școală. Dacă vreți să ajutați, puteți să îmi scrieți un mesaj privat.

      Cu burta pe carte și cu mână în portofel!

Denis

 

 

SURSE:

 

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Nimeni printre străini. (I) Despre cum și-au bătut spaniolii joc de mine

     Emoții, nerăbdare, o gleznă luxată, ceva de scris și neprețuita mapă pe care scria UB – Universitat de Barcelona intr-o geantă de culoare verde militar pe umăr. Era prima mea zi de facultate. Loc misterios, inimaginabil. Cea mai lungă călătorie de 45 de minute cu trenul din viața mea. Știam că trebuie să cobor in Passeig de Gràcia și pe urmă „las’ că mă descurc eu”. Părea ireal. Mintea mea nu putea concepe destinația spre care mă îndreptam. Probabil era încă blocată de gustul amar al descurajărilor de care avusem parte în ultimii patru ani din partea celorlalți români. Totuși, simțeam dulceața unei răzbunări care nu-mi aparținea. Mă gândeam la mama. „Ți-aduci copiii aici ca să-și bată spaniolii joc de ei!” și alte reproșuri cu care era înțepată după ce luasem cu toții decizia să emigrăm păreau a fi false cu desăvârșire. Știam că era mândră de mine. Să mă vadă la facultate era dorința părinților din momentul în care am pășit pentru prima dată pe pământ iberic.

      “…propera parada – Passeig de Gràcia…” Eram în picioare cu mult înainte să se anunțe stația unde trebuia să cobor. Se deschid ușile trenului și ies. Era timpul pentru „las’ că mă descurc eu!” Problema: trei ieșiri diferite care duc în tot atâtea locuri, la fel de diferite. M-am descurcat. Sau cel puțin așa am crezut. După cinci minute de mers pe jos cu glezna luxată în direcția opusă, ajunsesem la o concluzie irevocabilă: mă pierdusem, exact așa cum ii șade bine studentului de anul 1 (după cum zicea cineva). Treizeci de minute mai târziu intram pe poarta celeia care urma să-mi devină alma mater. Vorbind de alma mater, eram student la filologie clasică. Nu știam pe-atunci cu ce se mănâncă filologia. Tot ce știam era că mă descurcam destul de binișor la latină. De greacă, dragostea mea posterioară, nici vorbă. Căzusem ca din cer, fără nici o îndrumare sau role model. Nu aveam nici cea mai mică idee despre aventura care urma să vină.

SONY DSC     Acesta era felul prin care spaniolii își băteau joc de mine: cineva care cu patru ani în urmă nu vorbea catalană sau spaniolă deloc, tocmai începea facultatea. Sprijinul primit din partea profesorilor, începând din clasa a9-a până în a12-a, care făceau echipă cu familia mea și încrederea pe care am primit-o din partea tuturor, a dat roade.

     Și de fratele meu și-au bătut joc. Cred că de-asta termină primul an la Facultatea de Informatică din Barcelona, nr. 1 la nivel național și top 20 în Europa la IT.

     La tot mai multă bătaie de joc!

 

Leave a comment

Filed under Uncategorized