Revederea
Sufletul în mine obișnuia să strige:
“Mi-e dor de acele meleaguri reci”.
Tot mă ruga să îi rezolv problema
De parcă n-aș fi vrut să vină iarași vremea
Să fiu din nou cu tine
Și să nu mai plec veci.
Nu mi-am închipuit c-o să fii tot așa:
Trist și gri, dar totuși plin de viață,
Cu vântu-ți tipic rece, ce vrea totul să-nghețe
Lovind năpraznic fețe
Și mâini cu poftă-nhață.
Când ne-am văzut ultima dată
De nu mă-nșel erai tot verde
Și prieten bun cu soarele păreai.
N-o să uit niciodată, când inflorit-ai,
Mi-ai prezentat pe cineva.
Nu era încă mai.
Acel poet (și fii lui) ce a făcut istorie
Scriind dragostea, moartea, primindu-și nemurirea
Mi-a dat și cărți, știindu-mi slăbiciunea,
Cafea neagră, amară, din mâna perfecțiunii
Iar când mi-am luat adio
Se terminase parcă lumea.
Cu drag iar m-ai primit, îți sunt mulțumitor.
Abia mai așteptam să mă iei în brațe.
Un lucru doar lipsește
Și sunt dezamăgit.
Nu se spunea mereu că
cel ce caută găsește?
24 ianuarie, 2015
Berlin
