Catedrale gotice, copiii din Africa și ipocrizia oamenilor

     Săptămâna trecută, sub privirile neputincioase ale întregii omeniri ardea Notre-Dame de Paris, piesă de bază al goticului francez și simbol splendid al evului mediu creștin. Încă nu începuse bine a arde și deja experții în istoria artei ne vorbeau printre lacrimi despre importanța minunii arhitectonice cu lux de amănunte. Ne arătau și un selfie de când au fost ei în capitala franceză și au imortalizat momentul alături de „biserica aia mare din povestea cu cocoșatu’”.

    După 24 de ore aceași experți aflau că niște oameni cu bani, din buzunarul propriu, au pus cap la cap 700 de milioane de Euro pentru restaurarea catedralei. Reacția a fost primită pozitiv în prima instanță, până ce alți experți au descoperit că „bine bă ca dau ăștia 700 de milioane pentru bucățile astea de piatră și moare copilu’n Africa de foame”. Atunci a început potopul: ba războiul din Yemen, ba familiile din Siria, ba copii morți de foame pe undeva prin Africa. Imagini dureroase, parcă pregătite dinainte pentru o situație în care biserica urma să fie implicată – pentru că totuși, avem nevoie de un țap ispășitor -.

     Gata! Experții în istoria și prezervarea artei au devenit peste noapte (defapt după două share-uri) experți în economie și mari filantropi. Nu mai conta că vorbeam despre patrimoniu cultural al umanității, monument arhitectonic fără egal și alte sintagme mari și pompoase învățate recent. „Cultura nu contează, dom’le, nici nu ține de cald și nici nu-ți dă de mâncare.” Pe lângă toate astea e vorba despre o clădire creștina. „Inchiziția, cruciadele, și toate alea; e oameni răi. Nu merită!” „Oamenii sunt răi, nu donează la copiii în nevoi, dar în schimb dăm pentru lucruri inutile.” „Sunt șocată ce ușor se strâng banii cand nu e vorba despre cauze umanitare…” et cetera.

     Câteva cuvinte doar. În primul rând, ce fac eu cu banul meu, pentru care am muncit eu, indiferent de valorile mele etice și morale, este EXCLUSIV treaba mea. Aici aș putea să mă opresc deja, pentru că nu mai e nevoie de alte argumente, dar totuși, hai să continuăm.

      Problema cea mare era că noi, în răutatea noastră dăm la catedrale și nu dăm pentru cauze umanitare. Haidem totuși să ne uităm la cifre. E vorba despre 700 de milioane de euro. Într-adevăr o sumă enormă dacă o comparăm cu veniturile unui om de rând care de-abia reușește să plătească o chirie, să mănânce o pâine și să treacă de la o lună la alta. Dacă o comparăm, însă, cu sumele donate cauzelor umanitare an de an, ne dăm seama că nu e chiar așa de mult, mai ales dacă ținem cont că e o situație neprevăzută. Aruncându-ne privirile peste statistica din anul 2018 în care se prezintă un top 10 al țărilor cu cele mai multe resurse donate pentru cauze umanitare, primul lucru pe care o să-l observăm e ca suma donată pentru Notre-Dame reprezintă mai puțin de 6% din totalul  de aproximativ 12.000 de milioane de dolari care s-a donat anul trecut și provine din doar 10 țări (statistica prezintă un top 10 al țărilor care au donat cel mai mult). Donațile anuale sunt enorme și totuși, problemele nu dispar. Poate ar trebui să începem să privim lucrurile din alte perspective, nu doar din cea a banilor, care rezolva probleme pe termen scurt și chiar agravează situația în anumite ocazii pe termen lung. Nu de mult timp citeam un articol prin care autorul prezenta cum occidentul, prin donațile de haine au distrus toată industria textilă din mii de locuri din Africa, afectând economia locală, ergo creând o nouă stare de sărăcie, chiar mai dură ca cea inițială.

     Sunt curios dacă cei care se plângeau de faptul că nu merg banii pentru cauze umanitare au donat în ultimul an vreun ban sau au ajutat într-un anumit fel persoanele în nevoi. În caz ca nu, vă pot face o ofertă pe care n-o puteți refuza! Cu câteva zile în urmă am vorbit cu una dintre persoanele care au grijă de orfelinatul din Kenya, unde am fost acum câțiva ani. Ca de fiecare dată când începe un nou trimestru este nevoie de bani pentru a trimite copiii la școală. Dacă vreți să ajutați, puteți să îmi scrieți un mesaj privat.

      Cu burta pe carte și cu mână în portofel!

Denis

 

 

SURSE:

 

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Nimeni printre străini. (I) Despre cum și-au bătut spaniolii joc de mine

     Emoții, nerăbdare, o gleznă luxată, ceva de scris și neprețuita mapă pe care scria UB – Universitat de Barcelona intr-o geantă de culoare verde militar pe umăr. Era prima mea zi de facultate. Loc misterios, inimaginabil. Cea mai lungă călătorie de 45 de minute cu trenul din viața mea. Știam că trebuie să cobor in Passeig de Gràcia și pe urmă „las’ că mă descurc eu”. Părea ireal. Mintea mea nu putea concepe destinația spre care mă îndreptam. Probabil era încă blocată de gustul amar al descurajărilor de care avusem parte în ultimii patru ani din partea celorlalți români. Totuși, simțeam dulceața unei răzbunări care nu-mi aparținea. Mă gândeam la mama. „Ți-aduci copiii aici ca să-și bată spaniolii joc de ei!” și alte reproșuri cu care era înțepată după ce luasem cu toții decizia să emigrăm păreau a fi false cu desăvârșire. Știam că era mândră de mine. Să mă vadă la facultate era dorința părinților din momentul în care am pășit pentru prima dată pe pământ iberic.

      “…propera parada – Passeig de Gràcia…” Eram în picioare cu mult înainte să se anunțe stația unde trebuia să cobor. Se deschid ușile trenului și ies. Era timpul pentru „las’ că mă descurc eu!” Problema: trei ieșiri diferite care duc în tot atâtea locuri, la fel de diferite. M-am descurcat. Sau cel puțin așa am crezut. După cinci minute de mers pe jos cu glezna luxată în direcția opusă, ajunsesem la o concluzie irevocabilă: mă pierdusem, exact așa cum ii șade bine studentului de anul 1 (după cum zicea cineva). Treizeci de minute mai târziu intram pe poarta celeia care urma să-mi devină alma mater. Vorbind de alma mater, eram student la filologie clasică. Nu știam pe-atunci cu ce se mănâncă filologia. Tot ce știam era că mă descurcam destul de binișor la latină. De greacă, dragostea mea posterioară, nici vorbă. Căzusem ca din cer, fără nici o îndrumare sau role model. Nu aveam nici cea mai mică idee despre aventura care urma să vină.

SONY DSC     Acesta era felul prin care spaniolii își băteau joc de mine: cineva care cu patru ani în urmă nu vorbea catalană sau spaniolă deloc, tocmai începea facultatea. Sprijinul primit din partea profesorilor, începând din clasa a9-a până în a12-a, care făceau echipă cu familia mea și încrederea pe care am primit-o din partea tuturor, a dat roade.

     Și de fratele meu și-au bătut joc. Cred că de-asta termină primul an la Facultatea de Informatică din Barcelona, nr. 1 la nivel național și top 20 în Europa la IT.

     La tot mai multă bătaie de joc!

 

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Colegu’ lui Dorel și scurta noastră prietenie

Vineri seara. Probabil obosit. Cel mai probabil obosită. Săptămână lungă la servici sau școală, dar faci un efort ca să mai ieși și tu din rutină și mergi cu băieții la un fotbal sau cu fetele la croșetat (sau ce-o face fetele când se-ntâlnesc numai ele) – who knows -.

Ajungi la teren cu mingea. Ajungi acasă la Gheorghina cu acele și lânuța. Vin toți. Vin toate. DAR, surpriză! Apare o persoană nouă pe care nu ai vazut-o până atunci. Un coleg de-a lui Dorel. Ești cu el în echipă și joacă destul de bine baiatu’, chiar dă câteva pase pe care le bagi frumos în poarta adversarului. Vorbiți așa, protocolar și din politețe. N-ai tu vreme și chef de făcut noi prieteni. Se sfârșește seara și toată lumea se-ntoarce acasă.

Trece weekendul. Înapoi la rutină. Pauza de masă. Intri instinctiv pe Facebook. Te uiți la notificări și vezi că ai un Friend Request. Nu s-a mai întâmplat de ceva timp. Pffff, colegu’ lui Dorel! Ce să fac: dau accept, mă fac că plouă? Dacă îl ignor și vineri ne vedem iar la fotbal și se uită ciudat la mine și se bagă în seamă? Offf, n-am chef să vorbesc cu el. Mai bine-i dau accept și așa evit orice contact incomod.

Trece săptămâna. Pauză de masă. Intri instinctiv pe Facebook și vezi un articol în care se face mișto de niște liberali care au călcat pe bec iarași cu ideile lor progresive. Dai elegant un share să râdă și vecinu’. DAR, surpriză! Notificare: colegu’ lui Dorel dă un react cu o față nervoasă. Huh, ciudat! După un timp, altă notificare! Comentariu de data asta: “bine k santeti voi destepti mai cu ideile voastre din evul mediu mai bine ai tacea”.

Colegu’ lui Dorel a făcut o greșeala și va plăti pentru scump ea cu un unfriend și un block.

În primul rând, nu suntem prieteni, prietene! Întotdeauna mi s-au părut ciudați oamenii care, fără să te cunoască, se bagă în seamă încercând a demonstra lumii întregi cât sunt ei de rotunzi și avansați față de tine. Pe lângă asta, mai sunt și obraznici și cochetează cu insulta directă la persoana-ți. Not nice, not nice!

Pe urmă, dacă aștepți un răspuns la un comentariu spus pe tonul acesta, poți să aștepți ad kalendas graecas. Nu-ți voi oferi timpul meu prețios pe care trebuie să-l investesc în tura asta de tetris, activitate foarte fructiferă.

În ultimul rând, unfriend-ul și block-ul sunt doar o exprimare diafană a regimului dictatorial impus de mine pe profilul MEU. Aici eu sunt legea. Dura lex, sed lex! 

Ne vedem vineri la fotbal!

 

Denis6a00d8341fd10e53ef01a3fce3b2a8970b-320wi

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Învierea blogului

Cu aproximativ o lună în urmă m-am întâlnit cu o cunoștință pe care nu o mai văzusem de ceva vreme. După două trei cuvinte, mă întreabă: „Cum mai merge blogul?” Raspunsul meu ajunse foarte concis și la subiect: „Care blog?”

Cam așa stă treaba cu mine și scrisul pe blog: îl iubesc așa de mult că am și uitat că există. Oficial, a trecut mai bine de un an jumate de când nu l-am mai vizitat. Acum, cu sosirea noului an, când toate lucrurile se fac noi, am decis să reînnoiesc jurămintele și să-i dau mai multă atenție. Sper să mă țină mai mult de două postări, așa rare cum or fi ele. Printre muncă, dizertații, proiecte, teste, corectări, podcast-uri, pregătiri de adulthood și alte treburi,voi încerca să scriu câteva idei ce-mi stau pe cap de ceva vreme și cred că merită împărtășite cu lumea-ntreagă. Pe de altă parte încerc să-mi spăl rușinea postărilor scrise pe aceeași blog cu câțiva ani în urmă. Rușine, ne-rușine, parcă-i totuși interesant să vezi evoluția ta ca om printr-un blog abandonat cu anii. În fine, hai că mă-nticcc3c7e6b911b2b03453be_5fc_c-postnd și voi ați venit aici pentru chestii mai interesante, precum evoluția vocalelor din latina clasică la limbile romanice.

Ne vedem data viitoare. Poate. Dacă nu mi-e prea lene să scriu și singura postare rămâne asta cu învierea. Poate-i defapt o-nmormântare. Vom vedea.

Denis

 

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Câteva probleme ale generației mele

     Ca oricare generație care a existat și va exista, generația mea, a noastră – the millennials – are probleme. Citind zilele trecute “Jurnal de scriitor” de Dostoievski am rămas impresionat de forma în care autorul analiza diferitele generații rusești pe care le-a văzut în apogeu și în decădere de-a lungul vieții lui, fiecare cu problemele ei. Precum el, deși fără nici o intenție de-a mă compara cu gigantul rus, am simțit o oarecare responsabilitate de-a face o autocritică a generației din care fac parte încercând totodată să înșir pe scurt câteva dintre problemele cele mai clare pe care le avem. Mulți ar putea să-mi reproșeze o poziție de om în vârstă care nu încetează să ne aducă aminte că “pe vremea mea…” și “tinerii din ziua de astăzi…”. Îi invit să o facă, dar în același timp să reflecte asupra ideilor pe care le voi prezenta.

     Nimeni nu poate nega faptul că suntem prima generație din istoria umanității care are acces la o cantitate așa mare de informație într-un timp atât de scurt: un click, un e-mail la un specialist, o vizită la biblioteca publică de peste drum, etc. Aceasta e peste tot, dar mai ales pe internet, unde găsim ziare, cărți și chiar manuscrise scanate, colecții gratuite de cărți, etc. Problema pe care o avem este chiar aceasta! Din așa mult belșug nici nu știm de unde să alegem și am intrat parcă într-un fel de confuzie bolnăvicioasă. Acest fapt deschide nenumărate porți indivizilor cu o aviditate de manipulare dezgustătoare, care nu întârzie să profite de situație. Ne informăm direct de pe Facebook cu idei gata gândite de alții, majoritatea de proastă calitate și false, de pe site-uri cu nume și origini dubioase (e.g. Extratereștrii Printre Noi, conspiratii.ro) care ne fac să mușcăm momeala click-bait-urilor și ne dau o senzație de pseudo-intelectualitate. Ne batem cu pumnul în piept că nu ne vaccinăm copiii, devenind automat doctori, până ce ne mor pruncii de difterie și meningită; suntem capabili să discutăm la nesfârșit că limba română nu e de origine latină, ci limba latină e o limbă românească, devenind lingviști, istorici și filologi după un articol citit și un filmuleț văzut.  – Ce lux! Nu mai avem nevoie de facultăți și masterate! – “Păi stai puțin,” ar spune unii “și celelalte generații au fost manipulate la fel!” Nimic mai adevărat! Dar între contextul în care au trăit ei și cel în care trăim noi există o diferență de la cer la pământ! Felul în care putem verifica informația și sursa ei: câteva click-uri în locul potrivit, nu se poate compara cu eforturile magnifice care trebuiau făcute înainte. Pe lângă culpa proprie, nu pot să nu privesc și spre sistemul de învățământ, care parcă se luptă tot mai mult să scoată materiile de profil uman și să ne îndrepte tot mai mult spre științific, în loc să caute un echilibru a celor două. Filosofia și celelalte materii care ne învață să gândim și să cunoaștem obiectivitatea și subiectivitatea se fac doar ca să fie făcute, iar noi ne luăm ideile de tip fast-food de la alții. Tindem spre reducționism, iar sentimente precum plăcerea, ura, dragostea le reducem la un set de reacții chimice care se produc înăuntrul nostru. Îmi place enorm de mult o replică a lui Robin Williams din filmul “Dead Poets Society”: “…And medicine, law, business, engineering, these are noble pursuits and necessary to sustain life. But poetry, beauty, romance, love, these are what we stay alive for.

       Nu ne-a învâțat nimeni să gândim, iar de la asta pornesc toate problemele.

     În 2015 se deschidea în București librăria Cărturești, una din cele mai spectaculoase pe care le-am văzut. M-am bucurat să văd că în România noastră se deschide un loc cultural atât de frumos. Puțin mi-a durat bucuria când am aflat că librăria își câștigă existența din vinderea de ceaiuri, căni și alte cadouri. Apoi am primit și explicația: România este țara care citește cel mai puțin din toată Europa!

     Nu ne place să citim, ne plictisește, ne adoarme. Câteodata mai facem un efort și ne spălăm vina cu autori pseudo-intelectuali, sofiști care ne spun ce vrem să auzim, idei goale, repetitive, care sună frumos, mângâietoare de urechi, de pus pe Facebook, iar apoi lăsăm literatura, în orice formă ar fi ea, pe raft la mila prafului.

     Începem o facultate, fiecare pe profilul lui: medicină, artă, drept, litere, inginerie… Și în loc să ne deschidem mai mult mințile, parcă tot mai mult ni le închidem, de data aceasta concentrându-ne doar pe ceea ce ne interesează. O problemă pe care o observ tot mai des este desconsiderarea unor profile față de celelalte. Majoritatea celor din domeniul științific și stiințific-social, deodată cu intrarea la facultate nutresc un anumit dispreț către cei din domeniul artistic și uman, considerând dedicația lor mai nobilă decât a acelora care își dedică timpul “lucrurilor inutile”. Cei din tabăra ofensată răspund cu aceeași monedă de multe ori, iar aceasta produce o ruptură și un dispreț reciproc. Celor din prima tabără le recomand să citească mai multe clasice literare, iar celorlalți, înainte să zâmbească răzbunător, le readuc aminte că la intrarea Academiei lui Platon scria “ἀγεωμέτρητος μὴ εἰσίτω” (să nu intre cine nu știe geometrie!).

     Să spui că ești ateu e foarte cool, majoritatea o să te placă și rareori va trebui să dai vreo explicație despre convingerile tale ateiste. Problema în această situație este că majoritatea sunt pseudo-atei, ignoranți ai religiei, îmbrăcați în haina ateismului pentru a fi lăsați în pace. Iar atunci când sunt invitați să participe într-o dezbatere cu tematică religioasă, în caz că li se aduce un argument pe care nu-l pot contraataca din cauza necunoașterii lor, cel mai comfortabil este să-l batjocorească pe oponent, pentru că știu că majoritatea, la fel de ignorantă ca ei, va râde și va uita că nu au știut să aducă un argument valid. Teoria Big-Bang-ului, Evoluția Darwinistă și alte subiecte de temă științifică sunt argumente aduse mereu împotriva teiștilor. Problema nu este asta, ci faptul că un număr foarte mic dintre atei sunt capabili să le explice în profunzime. Pe lângă asta se adaugă și lectura minimă sau inexistentă a cărților de căpătâi a celor mai mari religii ale lumii. Fapt ce face orice dezbatere de temă religioasă ridicolă: nu poți afirma că Biblia, Coranul, Torah, etc. greșesc daca nu ai citit textele lor. Lipsa de cunoaștere a ateilor este de multe ori mai profundă decât a credincioșilor, cărora li se cred superiori. Aceasta o putem vedea în numărul ridicat de atei care cred mituri precum distrugerea cauzată de creștini a documentelor și a bibliotecii din Alexandria, care ar fi presupus o avansare de cel puțin 500 de ani in știință,  inexistența istorică a lui Isus Hristos și alte subiecte prin care încearcă să-i facă pe creștini să se simtă incomod. Împotriva acestor idei false promovate în cercurile ateiste recomand blogul History for Atheistscreat de un ateu care încearcă să corecteze activismul ateist de proastă calitate.

     Cu aproximativ patru luni în urmă, după o oră de greacă cu clasa a11-a în liceul unde predam atunci, la ieșirea din școală mă întâmpină secretara, o doamnă simpatică în jur de 60 de ani, care îmi readucea aminte cât de mult se bucură să vadă tineri încă interesați de limbile clasice, atât de respectate pe vremea când încă mergea ea la școală. După câteva momente incomode începu să-mi spună că ce o deranjează cel mai mult este faptul că nu se mai face religie cum trebuie în scoală, recunoscând în același timp că ea nu este credincioasă. Surprins fiind de această remarcă, întrucât cunosc ateismul profund al catalanilor, am devenit curios dintr-o dată. “Tinerii ăștia merg într-un muzeu și nu înțeleg 90% din arta pe care o văd. În maxim 30 de ani muzeele o să fie goale. De ce să meargă lumea dacă nu înțelege nimic? Nu-i interesează faptul că Europa, continentul unde trăim are bazele puse pe creștinism. Toată ziua doar pe telefon și pe internet stau…”. În parte avea dreptate. Sunt curios câți suntem capabili să vedem David a lui Michelangelo și să ne ducă gândul la istoria din spatele sculpturii.

     Ne credem cei mai înțelepți, credem că le știm pe toate fără să știm nimic. “Stai că-ți spun eu cum e defapt!” Ceea ce l-a făcut pe Socrate să accepte profeția oracolului care spunea că este cel mai înțelept dintre toți oameni a fost faptul că, spre diferența celorlalți, era singurul care recunoștea că nu știa nimic. Ce mare deosebire între el și noi, care ne dăm cu opinia despre politică, sport, știință și multe altele când defapt avem cunoștințe minime. Revin din nou la ideea cititului. Dacă am citi mai mult ne-am da seama, precum Socrate, că tot ce știm este echivalent cu nimic și fiecare carte citită ne apropie mai mult de această idee.

     Bunicii noștri, al2-lea război mondial și comunismul lui Gherghiu-Dej; părinții noștri, comunismul lui Ceușescu și revoluția. Puțini dintre noi am apucat ultimele momente ale comunismului și poate chiar și atunci eram mici și nu înțelegeam ce se întâmplă. De ce nu mă îndoiesc este de faptul că generația noastră are în ea sânge de protestatar, nu ne e frică să ieșim în stradă. Poate la asta contribuie și faptul că riscul pe care ni-l asumăm  este minim, nu vom ajunge în închisoare, în camere de tortură. Dar totuși și alte nații sunt în aceeași situație și nu profită de această libertate. În ceea ce privește protestele nu cred că ni se poate reproșa ceva și am demonstrat-o în diferite ocazii, ajungând pe primele pagini a celor mai mari ziare ale lumii. Problema nu este aceasta, ci faptul că de multe ori, din prea mult zel ne unim unor mișcări sociale pervertindu-le prin însuși prezența noastră în ele, ajungând de multe ori, atât noi cât și acestea la limita absurdului și chiar al prostiei, tot datorită ignoranței. Printre acestea se enumeră anumite mișcări feministe, LGBTQ+, pro-life, pro-choice, etc. În cele mai multe cazuri ne găsim plăcerea într-o victimizare dusă la extrem, atât în ce ne privește pe noi cât și colectivul pe care-l protejăm. E de ajuns o singură remarcă la adresa femeilor, oricât de nevinovată ar fi ea, încât să fii numit misogin (un exemplu trist); dacă îi spui prost cuiva care face parte din colectivul LGBTQ+ ești automat numit homofob; când poate persoana aceea este chiar proastă, indiferent dacă face parte din LGBTQ+ sau nu. Cel mai trist exemplu mi se pare stagiul în care a ajuns feminismul, mai nou numit feminazism, mișcare ce se îndepărtează total de punctul de plecare al feminismului autentic.

 

     Acestea sunt câteva dintre problemele pe care am observat că generația noastră le are la nivel general. Asta nu înseamnă că nu sunt printre noi cititori și oameni care se informează din surse sigure, nici că nu avem studenți care se respectă reciproc, nici că nu avem atei și creștini cu carte care știu să aibă o dezbatere pacifică și respectuoasă, nici că nu avem tineri cu un nivel de smerenie la fel de înalt ca cel al cunoașterii lor și nici faptul că sunt oameni care indiferent de grupul pe care-l îl apără, aduc o lumină acolo unde se află.

     Cu toții avem greșeli și probleme. Depinde de noi cât de mult ne zbatem să le corectăm.

 

Denis

Leave a comment

Filed under Uncategorized

The journal of an average reader – Epilogue

     It’s been four days since I ended my “reading week”, and even if I wanted to write the epilogue right after it finished, in the end, I preferred to let some days pass and see the effects that it had on me, and I have to say that a week of reading can change many things. In these seven days, I went through a big variation of books written in very different historical and political situations that somehow came together as one. We talked about war, love, disappointment, greed, tragedy, etc. This week only helped me to make a big step further in something that I understand every day more. It’s exactly what Socrates said: ἓν οἶδα ὅτι οὐδὲν οἶδα – I know that I know nothing. The more I read, the more I realize how limited my knowledge can be, and that I know nothing. I find interesting how in the past years I thought that I knew something and that I didn’t need to read that much, but when I decided”OK, let’s read and know more”, all that myth fell down: I knew nothing and every read page is a step closer to the Socratic idea.

    The benefits of this special reading week could be felt right away. Without even realizing I created a reading routine in my everyday life, which I consider so healthy, especially now at the beginning of the summer, when the everyday routine is heavily altered and sometimes takes long weeks to put together. I feel the need to read more and more, and this need cuts some hours of my sleep as during the day I am working hard on a Romanian translation of the first book of Herodotus (my first work as a classical philologist), which I hope that in the near future I will publish. I also became more eager to write here on my blog, which in the following days and weeks I will do as often as I can. I have some interesting subjects to talk about. What I found really interesting and helpful was the fact of writing at the end of every day a short summary of what I read. This really made me pay more attention at what I was reading, taking notes every now and then of things I found interesting to talk about.

     Do I recommend a week of reading? Absolutely yes, if you have the time to do it.

f291a8b7-43cb-45dc-af71-2199c8784a84

All the books I had in my hands this week

 

 

3 Comments

Filed under Uncategorized

The journal of an average reader – Day 7 (Gallia is slowly conquered)

     The past days I developed a strange passion for Caesar, the writer, and the general. I can not, but be amazed by his wisdom to handle all the situations that he faces. That’s why I read the second book of the De Bello Gallico and once again I found interesting things related to the author, the general, and the war history of Rome.

    Digging right in, we see from the beginning the fear that Roman troops caused among the Gallia’s people.

While Caesar was in winter quarters in Hither Gaul, as we have shown above, frequent reports were brought to him, and he was also informed by letters from Labienus, that all the Belgae, who we have said are a third part of Gaul, were entering into a confederacy against the Roman people, and giving hostages to one another; that the reasons of the confederacy were these-first, because they feared that, after all [Celtic] Gaul was subdued, our army would be led against them; secondly, because they were instigated by several of the Gauls; some of whom as [on the one hand] they had been unwilling that the Germans should remain any longer in Gaul, so [on the other] they were dissatisfied that the army of the Roman people should pass the winter in it, and settle there;”

     Next thing I find interesting and almost funny is that the Belgae were not as much Belgae as we might think.

“When Caesar inquired of them what states were in arms, how powerful they were, and what they could do, in war, he received the following information: that the greater part of the Belgae were sprung, from the Germans, and that having crossed the Rhine at an early period, they had settled there, on account of the fertility of the country, and had driven out the Gauls who inhabited those regions;”

     It was the Germans… It’s always the Germans! It’s like it the destiny always was sending Caesar to fight against them, wherever he stepped. At this moment, a map would not hurt.

map_gallia_tribes_towns

 

The Belgae are the people who lived in Belgica, in the north. You can see how close they were to Germania and it’s no wonder why it was one of the territories that an empire like the Germans conquered.

 

The fact that the Romans were so advanced in the art of war and in the engineering, sometimes, only by showing their skills made the enemy surrender and try to make the peace with them.

 

“Having attempted to take it by storm on his march, because he heard that it was destitute of [sufficient] defenders, he was not able to carry it by assault, on account of the breadth of the ditch and the height of the wall, though few were defending it. Therefore, having fortified the camp, he began to bring up the vineae, and to provide whatever things were necessary for the storm. In the mean time the whole body of the Suessiones, after their flight, came the next night into the town. The vineae having been quickly brought up against the town, a mound thrown up, and towers built, the Gauls, amazed by the greatness of the works, such as they had neither seen nor heard of before, and struck also by the dispatch of the Romans, send embassadors to Caesar respecting a surrender, and succeed in consequence of the Remi requesting that they [the Suessiones] might be spared.”

 

The same thing we see a few chapters later:

“When, vineae having been brought up and a mound raised, they observed that a tower also was being built at a distance, they at first began to mock the Romans from their wall, and to taunt them with the following speeches. “For what purpose was so vast a machine constructed at so great a distance? With what hands,” or “with what strength did they, especially [as they were] men of such very small stature” (for our shortness of stature, in comparison to the great size of their bodies, is generally a subject of much contempt to the men of Gaul) “trust to place against their walls a tower of such great weight.

But when they saw that it was being moved, and was approaching their walls, startled by the new and unaccustomed sight, they sent embassadors to Caesar [to treat] about peace; who spoke in the following manner: “That they did not believe the Romans waged war without divine aid, since they were able to move forward machines of such a height with so great speed, and thus fight from close quarters; that they resigned themselves and all their possessions to [Caesar’s] disposal.”

     The vineae were a kind of moving towers that the Romans used to get their soldiers up on the walls of a city they were sieging.

     Next, the Romans were about to meet one of the most courageous people from Gallia: the Nervii. 

“When these were delivered, and all the arms in the town collected, he went from that place into the territories of the Ambiani, who, without delay, surrendered themselves and all their possessions. Upon their territories bordered the Nervii, concerning whose character and customs when Caesar inquired he received the following information:-That there was no access for merchants to them; that they suffered no wine and other things tending to luxury to be imported; because, they thought that by their use the mind is enervated and the courage-impaired: that they were a savage people and of great bravery: that they upbraided and condemned the rest of the Belgae who had surrendered themselves to the Roman people and thrown aside their national courage: that they openly declared they would neither send ambassadors, nor accept any condition of peace.”

Screen Shot 2016-06-24 at 13.26.06

Right in the center

 

 

Caesar goes against them with six legions and found himself fighting against enemies much stronger than what he believed, who would not think twice before attacking. So were they doing and put the Roman general in a crisis of time:

 

“Caesar had everything to do at one time: the standard to be displayed, which was the sign when it was necessary to run to arms; the signal to be given by the trumpet; the soldiers to be called off from the works; those who had proceeded some distance for the purpose of seeking materials for the rampart, to be summoned; the order of battle to be formed; the soldiers to be encouraged; the watchword to be given. A great part of these arrangements was prevented by the shortness of time and the sudden approach and charge of the enemy.” 

     Even if they were in trouble, they were in the end The Romans and had to work it out somehow.

Under these difficulties two things proved of advantage; [first] the skill and experience of the soldiers, because, having been trained by former engagements, they could suggest to themselves what ought to be done, as conveniently as receive information from others; and [secondly] that Caesar had forbidden his several lieutenants to depart from the works and their respective legions, before the camp was fortified. These, on account of the near approach and the speed of the enemy, did not then wait for any command from Caesar, but of themselves executed whatever appeared proper.

 

A thing that I observed during my study as a classicist is that every time there was a war somewhere, when the soldiers were well encouraged they get a strength that they didn’t know they have. Caesar was really good encouraging his soldiers. Here we have an example:

 “Caesar, having given the necessary orders, hastened to and fro into whatever quarter fortune carried him, to animate the troops, and came to the tenth legion. Having encouraged the soldiers with no further speech than that “they should keep up the remembrance of their wonted valor, and not be confused in mind, but valiantly sustain the assault of the enemy ;” as the latter were not further from them than the distance to which a dart could be cast, he gave the signal for commencing battle.”

     After a lot of losses on both sides, the Romans, thanks to the lieutenant Labienus put themselves together and won the battle. Caesar admires his enemy beyond measure and refers to them as good fighters.

“But the enemy, even in the last hope of safety, displayed such great courage, that when the foremost of them had fallen, the next stood upon them prostrate, and fought from their bodies; when these were overthrown, and their corpses heaped up together, those who survived cast their weapons against our men [thence], as from a mound, and returned our darts which had fallen short between [the armies]; so that it ought not to be concluded, that men of such great courage had injudiciously dared to pass a very broad river, ascend very high banks, and come up to a very disadvantageous place; since their greatness of spirit had rendered these actions easy, although in themselves very difficult.”

      Another face of Caesar that we haven’t yet seen was that of a cold-hearted tyrant. In many occasions, we see that he forgives his enemies and lets them live, but in other situations, he treats the people he killed or sold as slaves just as a simple number, who doesn’t matter more than a speck of dust.

“…About 4,000 of the men having been slain, the rest were forced back into the town. The day after, Caesar, after breaking open the gates, which there was no one then to defend, and sending in our soldiers, sold the whole spoil of that town. The number of 53,000 persons was reported to him by those who had bought them.”

“At the same time he was informed by P. Crassus, whom he had sent with one legion against the Veneti, the Unelli, the Osismii, the Curiosolitae, the Sesuvii, the Aulerci, and the Rhedones, which are maritime states, and touch upon the [Atlantic] ocean, that all these nations were brought under the dominion and power of the Roman people.”
Screen Shot 2016-06-24 at 15.23.01

North-West of modern day France

     This, friends, is the last post about my reading days. I hope you enjoyed and found some of my reviews helpful.
     Tomorrow I will come with an epilogue.
Denis

 

 

 

Leave a comment

Filed under Uncategorized